dr.white
Radio Whiteheaven Original
 Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 4274
|
|
"ÃŽn primăvara anului 1991, eram în Statele Unite, la numai cîteva zeci de mile sud de Chicago, cînd am primit, oarecum contrariat, vestea asasinării lui Ioan Petru Culianu. Scriu "oarecum contrariat", pentru a-mi descrie cît mai fidel starea de spirit de atunci, dar acum, cînd ştiu bine cine a fost compatriotul nostru şi i-am citit cărţile, sînt - mărturisesc - de-a dreptul jenat de mediocritatea unei reacţii care ar fi trebuit, în împrejurări normale, să fi fost cu totul alta. Dar vai!, împrejurările nu erau normale, iar eu, crescut şi educat în anii de după plecarea savantului din ţară, nu aveam de unde şti cine fusese de fapt Culianu (frînturile biografice aflate ocazional fiind prea sãrace pentru a mã lãmuri cu adevãrat). Aºa stãteau lucrurile pe atunci...
O lună-o lună şi jumătate mai tîrziu, cred, mă aflam la o conferinţă a lui Matei Călinescu, la aceeaşi Universitate din Illinois, unde îmi consumam conştiincios bursa, cînd am auzit pentru întîia dată de teoria asasinatului politic, expusă chiar de orator. Supoziţia mi-a apărut, pe loc, atît de exorbitantă, încît am refuzat s-o iau în considerare. Mi se părea - îmi cer iertare pentru asemenea gînduri - că Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu şi toţi compatrioţii noştri de la "Europa Liberă" (fără a-l mai aminti pe Paul Goma!) corespundeau infinit mai bine "profilului" unor asemenea potenţiale victime, decît necunoscutul - pentru mine - Culianu. De ce să fi atras doar el răzbunarea "fostelor" servicii secrete româneşti (la acea dată, potrivit bănuielilor multora, încă active)? De ce să fi fost tocmai el victima unei asemenea hidoşenii?
Astăzi, citindu-i articolele politice, ipoteza (teoria) nu mi se mai pare deloc exagerată. ÃŽnainte de a arăta mai în amănunt de ce, se cuvine să dau cîteva date tehnice despre textele reunite în volum, de completat cu cele din Nota asupra ediţiei.
Cele mai multe dintre ele, grupate sub titlul "Scoptophilia", ocupă secţiunea mediană a cărţii, reproducînd articolele publicate în rubrica omonimă pe care Culianu a ţinut-o timp de un an în săptămînalul newyorkez de limbă română Lumea liberă (intitulaţia completă este Lumea liberă românească , din decembrie 1989 pînă în decembrie 1990. Faţă de textele de acolo, aici, editorii au inclus şi altele, tipărite de autor după încheierea colaborării cu Lumea liberă, atît în Agora şi Meridian, cît şi în două periodice italiene, Panorama şi Mondoperaio (unul, din 1985, apărînd pentru prima dată în revista Limite). Alte două texte din aceeaşi secţiune sînt interviuri publicate, la distanţă de peste un deceniu (1978, respectiv 1989), în două ziare italiene.
Celelalte două părţi ale cărţii, una precedînd, alta succedînd "Scoptophiliei" ("Păcatul împotriva spiritului" - titlu identic cu al volumului - şi "In memoriam", reproduc articolele cu aceeaşi tentă publicate de Culianu fie înainte de 1989, fie după această dată (între care şi memorabilele "Intervenţia zorabilor în Jormania" şi "Jormania liberă", precum şi cîteva din rememorările prilejuite de tragica dispariţie a savantului, subscrise de Şerban Anghelescu, Dana Şişmanian, Radu Portocală, Dan Laurenţiu, Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu.
Inutil să mai spun, după această sumară trecere în revistă, cît de diversă este, structural vorbind, cartea. De aceea, poate că subtitlul pe care editorii au crezut nimerit să i-l adauge (cel de "Scrieri politice" s-ar fi cuvenit, socotesc eu, formulat mai puţin excesiv, fie ca "Articole politice", fie ca "Texte politice". Unitatea cărţii nu este, desigur, o închipuire. Dimpotrivă, ea este cît se poate de reală, fiind în modul cel mai desluşit conferită atît de subiectul de ansamblu al volumului: situaţia politică ante- şi postrevoluţionară a României (care face obiectul unor judecăţi necruţătoare, dar corecte), cît şi de spiritul în care este ea evocată, animînd un intelectual liber şi democrat, visceral ostil oricărei forme de tiranie. Numai că, lăsînd la o parte faptul că nu toate textele din volum îi aparţin lui Culianu (ceea ce, fireşte, nu constituie un motiv de reproş, cele care sînt ale lui nu au o formă într-atît de articulată şi analitică, încît să se legitimeze ca "scrieri", decît, cel mult, în sensul "slab", foarte uzual, al termenului. Dacă ele ar fi avut această virtute, poate că ar fi devenit - cine ştie? - texte de manual. Aşa, însă, ele sînt cu atît mai interesante şi pasionante.
Autorul nu este un "political scientist", ci - în aceste pagini - un cronicar prompt şi impulsiv, totalmente angajat în evenimentele pe care le evocă, scriind febril, sub imperiul momentului şi, potrivit unei bine cunoscute expresii franceze, "nemestecîndu-şi cuvintele" (un qui ne mâche pas ses mots). Este frapant să observi, trecînd în revistă articolele din "Scoptophilia", nu cît de simpatetic a fost Culianu cu cele ce se petreceau în România, între decembrie '89 şi decembrie '90, şi nici cît de sincron a fost el cu evoluţia stării noastre de spirit de atunci, ci, în comparaţie cu mulţi dintre noi, cît de devreme şi de exact a înţeles autorul Pergamentului diafan adevărata natură a evenimentelor de la Bucureşti şi încotro urmau ele să ne ducă. Iniţial, împărtăşind entuziasmul general dezlănţuit de căderea ceauşismului, Ioan Petru Culianu a crezut, aidoma tuturor, că dispariţia dictatorului era suficientă pentru ca schimbarea să se producă de la sine, iar ethosul libertar şi democratic, atîta timp zăgăzuit, să se afirme nestingherit. Programul schiţat în "Viitorul României în zece puncte" - care, în unele din părţile sale, are astăzi aerul vetust al unei splendide utopii - este, din acest unghi, cum nu se poate mai grăitor, atestînd o încredere care ne anima, atunci, pe toţi cei ce nu ştiam nici cum poate fi manipulată psihologia mulţimilor, nici nu cunoşteam tenebroasele dedesubturi ale "afacerii" (nu le ştim nici astăzi; doar le bănuim). Iată doar unul dintre cele mai edificatoare fragmente ale acestui text, uşor de taxat astăzi, în primul său segment, drept totalmente lipsit de realism. "Eu cred - scrie Culianu - că nu e nevoie de o "clasă" anume care să conducă procesul democratic; bunul-simţ va ajunge, de îndată ce populaţia României va exprima voinţa de a fi guvernată democratic"; "Românul are o cheie precisă pentru punerea în mişcare a procesului democratic: dacă întorci pe dos tot ce a făcut Ceauşescu, dacă dai maselor de mîncare şi asiguri energia internă, dacă dai poporului totală libertate de mişcare şi de opinie, ştiind că aceasta implică nu anarhie, ci autoreglare a sistemului, dacã lucrezi cu un foarte mic aparat de inteligenþã...inteligentă, iar nu proastă, dacă rezolvi problema minorităţilor acordînd, iar nu suprimînd libertăţi, atunci ai în mare viziunea unui stat democratic" (p. 60 - 61). Exceptînd poate unele prescripţii referitoare la minorităţi ("totala libertate legislativă pe teritoriul de maximă concentrare", în rest, însă, ceea ce propunea aici autorul erau lucruri fireşti şi de bun-simţ, caracteristice pentru gîndirea cuiva care trăise o bună bucată de timp într-o lume normală. Nici nu mă mai ostenesc să spun că aproape nimic din ceea ce a indicat publicistul în acest text nu a fost pus în vreun fel în aplicare, nici atunci, nici mai tîrziu.
După numai o săptămînă, chiar la începutul anului 1990, "dezvrăjirea" lui Culianu faţă de evenimentele din România începe să se vadă limpede. "Astăzi - i se adresa el pe 7 ianuarie lui Andrei Pleşu, într-o scrisoare deschisă - eşti unul dintre învingători. Am puţine de adăugat; în primul rînd: ministerul pe care îl conduci pare ăsublinierea meaî singurul compus din oameni oneşti şi necompromişi cu regimul lui Ceauşescu". Şi mai departe: "Am înţeles că postul de ministru adjunct al Culturii i-a fost oferit lui Dan Petrescu. Sunt convins că el va simţi dacă sunteţi complet traşi pe sfoară de noua clică conducătoare" ăsublinierea meaî. ÃŽn iunie 1990 (dată la care Culianu reîncepe să publice cu regularitate în paginile din Lumea liberă, după a doua mineriadă, dezamăgirea autorului este totală, iar amărăciunea din ce în ce mai neagră care o însoţeşte fie că se materializează în pamflete vitriolante împotriva mentalităţilor atavice din România post-decembristă (vezi extraordinarele texte "Dialogul morţilor" şi "Patriot ?", fie că izbucneşte în judecăţi punctuale, de un sarcasm nimicitor, care nu cruţă nimic din ceea ce vulgata naţionalist-comunistă ridicase la rangul de simbol intangibil: "poporul bun şi blînd", Biserica, unicitatea geopolitică etc. "Anul acesta - scrie Culianu la începutul lunii iulie în deschiderea unui text, de asemenea memorabil - se împlinesc optsprezece ani, dar numai cîteva luni de cînd am înţeles un adevăr trist şi irevocabil: că e ceva definitiv putred în România, cu sau fără comunism, fie el sovietic ori neaoş" ("4 iulie", p. 91). Sau: "ÃŽn naivitatea mea, de vreo douăzeci de ani încoace, tot mă mir de imbecilitatea semenilor mei" ("Patriot ?", p. 105). Şi încă: "Pînă cînd populaţia României nu-şi va exprima singură dorinţa de a trăi mai bine, nu poţi s-o împingi cu sila în braţele bunăstării şi libertăţii. Vrea mai departe Securitatea, o merită. Vrea mai departe economie ceauşistă, o merită. Vrea mai departe să fie unică în lumea întreagă? O merită, şi împlineşte toate cerinţele pentru a o merita în vecii vecilor" ("Cea mai proastă inteligenţă", p. 105). ÃŽn altă parte, referindu-se la ortodocşi, autorul îi consideră "un fel de prostcronişti", care "riscă să fie idioţii istoriei" (p. 87 - 88), îi face pe liderii de moment ai vieţii politice de la Bucureşti "idioţii care conduc acum România" (p. 108), consideră că, din cauza celor cincizeci de ani de dictatură comunistă, "infernul numit Cairo este - la urma urmei - mai civilizat, în felul lui, decît infernul numit Bucureşti" (p. 113) şi îi caracterizează pe funcţionarii ceauşişti şi pe angajaţii Securităţii - categoriile cu care Culianu este cel mai necruţător - drept "idioţi spălaţi la creier" şi "noii diabolici cretini" (Securitatea, în ansamblu, fiind "cel mai imbecil serviciu de Inteligenţă din lume". Sînt calificativele lui Culianu neadevărate? Par ele excesive? Cîtuşi de puţin. Măcar în privinţa Securităţii, după publicarea romanelor lui Pavel Coruţ şi, mai recent, trecerea pe post a interviurilor inepte ale ex-generalului Pleşiţă, n-ar mai trebui să existe, în această privinţă, nici o îndoială. Pe de altă parte, cum poţi să nu accepţi amarul adevăr al unei constatări ca aceasta: "Mulþi români mi-au spus revoltaþi cã ei nu sunt proºti aºa cum îi tratez eu...Dar s-avem iertare: eu pe români nu i-am tratat niciodată de proşti. Dimpotrivă, cred că unul dintre păcatele lor capitale e un exces de inteligenţă. Ce le lipseşte e altceva - ce nici măcar nu ştiu cum se numeşte. Se numeşte loialitate şi solidaritate cu ai tăi, neam, breaslă, familie. Se numeşte stabilitate emoţională. Se numeşte demnitate. Are multe nume şi toate acestea lipsesc lamentabil din panorama României de azi" (p. 128). Astăzi, toate aceste judecăţi pot apărea multora pe alocuri nedrepte. Atunci, însă, în zilele şi lunile acelea (în iunie 1990, lucrurile deveniseră, de acum, limpezi), ele erau absolut normale, oglindind furia neputincioasă şi deznădejdea tuturor celor de bună-credinţă, care înţeleseseră că fuseseră induşi în eroare şi că nu mai era nimic de făcut.
De la articolul intitulat Eliade koan (publicat la 8 septembrie 1990) înainte, pînă în decembrie 1990, cînd se încheie colaborarea la Lumea liberă, preocupările lui Culianu se schimbă vizibil. Situaţia din România iese, aparent, din prim-planul atenţiei publicistului, lăsînd locul unor subiecte mai neutre, referitoare fie la unele personalităţi de anvergură (Eliade, Wiesel), fie la cărţi remarcabile, recent tipărite (Penser la Révolution française şi Pendulul lui Foucault). Această resemnată distanţare nu este însă decît iluzorie, întrucît "năluca" paradoxalei Românii post-decembriste continuă să-l bîntuie obsesiv pe autor, prezenţa ei ghicindu-se în mai toate notaţiile subsecvente (p. 128, 142, 166 ş. a. m. d.). Cam în aceeaşi perioadă, Ioan Petru Culianu colaborează sporadic şi la Agora, Limite şi Panorama, textele publicate aici despre prezentul şi viitorul României - culminînd cu Cultură română?, de departe cel mai dur dintre toate, după părerea mea, unilateral, dar esenţialmente corect în analiza pe care o face - avînd acelaşi ton amar, ca cele din Lumea liberă.
Rămîne ceva, ne-am putea întreba, din toate aceste texte, care - sînt aproape convins acum - au pricinuit moartea tragică a autorului? Vor rezista ele în vreun fel trecerii timpului, suscitînd lecturi reînnoite? La prima vedere, nu aş avea de ce să dau, în această privinţă, un răspuns categoric pozitiv. Dacă ţinem cont de "pretextul" lor, este limpede că majoritatea apar oarecum datate, neputînd fi înţelese decît în contextul care le-a prilejuit. Chiar şi cele stilistic mai reuşite, ca "Intervenţia zorabilor în Rormania" şi "Rormania liberă", "Dialogul morţilor" sau "4 iulie", riscă să apară, în absenţa acestui context sau a estompării sale, fără "ancoră" semnificantă. Cu toate acestea, sînt convins că ele vor supravieţui ca un simbol global al libertăţii spirituale, responsabilităţii şi angajamentului civic; de asemenea, ca o pildă, în sensul cel mai curat al cuvîntului, de "românitate", dacă înţelegem prin ea ataşamentul nedezminţit pentru soarta semenilor, oroarea de a le cultiva slăbiciunile şi, consensual, hotărîrea de a le pune în faţă, cu orice risc, oglinda chipului lor real.
Din familia spirituală a unui Cioran, Ionescu şi Goma, afin cu Dorin Tudoran prin curajul de a fi incomod şi critica tuturor tabuurilor, Ioan Petru Culianu a fost şi el convins că singura terapie posibilă pentru vindecarea neputinţelor conaţionalilor săi este aceea de şoc, a adevărului crud. Cu siguranţă că, asemenea celor menţionaţi şi lui Horia-Roman Patapievici, nici el nu s-ar fi calificat, dacă ar mai fi trăit, pentru un loc în recent înfiinţatul Consiliu naţional pentru studierea arhivelor fostei Securităţi!"
(Florin Platon)
_______________________________________
Sunt asemenea nisipului clepsidrei, care poate fi timp numai in cadere! ...
VIZITEAZA SI ASCULTA WHITEHEAVEN RADIO
|
|
...Aspectele de impletesc armonios intr_un spirit patriotic sanatos,demn...
