|
|
Eterna plaja
Stătea pe malul apei, scormonind în nisip şi uneori găsea câte un ciob colorat. Porţelanuri vechi, albastre, rotunjite de apă, o priveau misterios; cristale mici, încă ascuţite, împrăştiau raze iuţi şi, de cele mai multe ori, bucăţi de ceramică roşiatică, resemnate într-un somn adânc, închise pentru totdeauna înţelegerii, poposeau pentru o clipă în palma sa. Le cerceta cu mirare, de fiecare dată, cu toate că lucrurile se petreceau în fiecare zi la fel. Pe nisip apăru o umbră lungă.
- Ce faci?
- Dacă aş şti…
- E bine când îţi dai seama că nu ştii.
- E doar o tristeţe.
aş vrea să nu mai fie, dar ea trece prin mine fără să înţeleg de unde vine şi unde vrea să ajungă, dacă este a mea sau nu… parcă ar cere ceva.
- Mda, multă singurătate. Dacă vrei, îţi ţin de urât.
- Vreau. Numai că nu este atât de simplu.
- Nimic nu este “aşa de simplu”.
- Şi atunci de ce spui că îmi vei ţine de urât?
- Ai vrea să rămân?
Poate aş vrea… nu îmi place să fiu doar un popas pentru călători.
- Dacă nu aş veni dintr-un loc pentru a ajunge în altul, poate aş rămâne.
- Şi ce te-ar face să rămâi?
- Dacă aş găsi ce nu am găsit toată viaţa.
- Nu e deloc simplu.
- Ţi-am spus, nimic nu este ce pare a fi. Poate nici nu sunt un călător.
- Dar ce ai putea fi?
- Un căutător.
- Mda, căutătorii nu îşi schimbă neapărat locul. Eu vin aici mereu.
- Dacă au găsit ceea ce căutau, nu. Rămân să înţeleagă ce au găsit, să desăvârşească povestea împlinirii. Altfel, cunoaşterea ar fi parţială. Un dar risipit.
- Şi cu iubirea este la fel.
- Uite că ştii ceva.
- Vezi ciobul acesta albastru? Dintre toate, el îmi place cel mai mult. Parcă vorbeşte despre ceva. Îmi vine să îl iau cu mine. De parcă aş putea să îi fiu casă.
- Şi de ce nu îl iei?!
- Nu ştiu. El aparţine clipei acesteia. Dacă îl las pe plajă, mă voi gândi mereu la el, îmi va fi dor; dacă îl iau, l-aş putea uita într-un sertar şi ar fi nedrept. Cum alegi?
- Ciobul care va fi al tau îţi va spune singur “ia-mă cu tine”. Şi chiar dacă nu o va face, vei simţi că pe acela nu vrei să îl laşi, nu poţi, este al tău. Adică şi tu îi aparţii lui.
- Poţi aştepta o viaţă.
- Vrei dreptate?!
- Nu ştiu, dar nu mă pot abţine. Mi se pare trist. Tu poţi?
- Da, eu pot. Uneori. De cele mai multe ori.
- Şi crezi că în felul acesta, deciziile tale au mai multă valoare?
- Poate da, poate nu, dar sunt ale mele, sunt un om liber.
- Când eşti liber, eşti mai puţin trist, aşa-i?
Tristeţea este o opţiune. Mă gândesc la altceva. Nu mai eşti ataşat.
- Vorbeşti despre tristeţe ca despre o alegere. Câte din alegerile noastre sunt de fapt adevărate?
- Tristeţea este o atitudine în faţa evenimentelor şi poţi opta pentru ea. Cât despre ataşament… abseţa lui îţi dă şansa mai multor întâlniri. Nu ţi se pare niciuna mai importantă ca alta, până apare aceea, unica. Atunci, totul devine altfel. E pur şi simplu cunoaştere.
- Şi cei care rămân în urmă? La ei nu te gândeşti?
- Ei trebuie să se gândească, ce îi împiedică? Fiecare este liber să aleagă. Pe acela nu îl pune nimeni să fie altceva decât vrea să fie. Fiecare poate alege.
- Între iubire şi cunoaştere ce alegi?
- Ataşamentul nu este iubire. Iubirea înseamnă libertate sau cel puţin aşa ar fi ideal, să te ridici la acest nivel al iubirii. Altfel, ceea ce părea să promită fericirea este doar un prilej de suferinţă. Hoţul care a furat o comoară este neliniştit, comoara nu. Un diamant străluceşte la fel şi pe degetul unei regine şi pe degetul unui hoţ. Regina se poartă cu detaşare, hoţul cu disperarea de a nu fi prins.
- Povestea ta este despre cunoaştere.
- Este un fel de a trăi.
- Şi povestea despre iubire?
- Pe aceea să mi-o spui tu.
- Femeile aleg iubirea…
- De obicei.
Bărbaţii aleg cunoaşterea…
- Se mai întâmplă şi invers.
- Bărbaţii uită femeile care aleg iubirea. Ei le vor pe cele care aleg cunoaşterea.
- Sunt puţine.
- De aceea sunt mulţi bărbaţi nefericiţi?
- Şi femei. Primele rămân în sertar, iar celelalte pe plajă.
- Şi în gândul bărbaţilor.
- Dacă asta te consolează…
- Nu, pentru că ei au mereu câte un ciob în sertar, dar nu este cel albastru. Acela rămâne pe plajă.
- …
- Mai vrei să îmi ţii de urât?
- Tu vrei şi iubirea şi cunoaşterea.
- Mda! Nu vreau nici în sertar, nici pe plaja. Vreau în buzunarul de la piept.
- Cât timp crezi că ai la dispoziţie?
- Întâlnirile importante nu se măsoară. Poate că de aici vine tristeţea aceea… Vezi? Tu eşti cel care nu are timp. Voi sunteţi cei care pleacă, punând în sertar un ciob, care se nimereşte. De ce mai visaţi atunci la cel de pe plajă? Pentru a-l pune într-o zi în sertar?- Utopiile au făcut totdeauna din oameni nişte nefericiţi. De ce nu te mulţumeşti cu ce ai?
- Nu ştiu, ţi-am spus de la început. Poate.. pentru că am un ideal.
- Uite, eu aduc nisip şi apă şi cu cioburile tale, vom face cel mai frumos castel de pe plajă. Vrei?
- Vreau. Şi unde punem ciobul albastru?
- Vom vedea. Îi vom găsi un loc ales.
A doua zi, plaja era aceeaşi. Valurile albastre veneau şi plecau, spunând o poveste de când lumea, aceeaşi poveste, cu alte personaje. Fiecăruia îi vine rândul, măcar o dată. Nisipul strălucea în lumina soarelui, iar castelul, după cum se şi aşteptase, devenise o grămăjoară diformă de nisip. Cioburile erau şi ele risipite pe plajă, sclipind în soare. Le privi, ca în fiecare dimineaţă. Dintre toate, lipsea ciobul albastru. Tresări. Unde era ciobul albastru? Îşi aduse aminte, ca prin vis, că ultima dată îl vazuse în mâna lui şi apoi iar îşi aminti cum el dusese mâna la buzunarul de la piept...
_______________________________________
Traieste-ti viata ca si cum fiecare fapta a ta ar deveni lege universala. – Immanuel Kant
|
|
