 dr.whiteRadio Whiteheaven Original
Postari: 4274
|
|
"Era o zi frumoasă. Soarele strălucea pe cer încălzind atmosfera unei dimineţi superbe de primăvară. Drumul pe care mergea încet bătrânul soldat era un drum de ţară vechi şi prăfuit. După ce urca o costişă, drumul ajungea în vârful unui deal, trecând pe lângă un cireş înflorit şi singuratic.
Soldatul era bătrân şi obosit. Venea de departe. Vârsta sa înaintată îl obligase s-o termine cu armata şi acum îşi căuta un locşor unde să-şi petreacă anii bătrâneţii cât mai liniştit.
În timp ce urca costişa, soldatul se opri dintr-o dată pe la mijlocul drumului, duse mâna la inimă, şi începu să vorbească cu el însuşi.
― Mi-e rău, şopti el. Ar fi bine să găsesc un loc la umbră. Văzu în mijlocul colinei cireşul înflorit.
Grăbi pasul făcând o sforţare să ajungă lângă cireş, pe culme. Se simţea epuizat. Se aşeză pe tăpşanul de iarbă de sub cireş, cu spatele sprijinit de tulpina acestuia.
― Ce frumos miroase! exclamă el în timp ce trăgea cu nesaţ aer în piept. Da, e o zi frumoasă de primăvară. Şi tocmai acum să-mi vină rău. Am mai trăit eu zile frumoase ca asta. Şi totuşi îmi place. Dar dacă o să mor în pustietatea asta. Sunt bătrân aşa ca s-ar putea. Cine ştie? Aşa e viaţa. Baţi atâţia ani afurisitul acesta de pământ şi se sfârşeşte dintr-o dată, cât ai zice peşte. N-o să mă plângă nimeni. De tânăr am fost în armată. De când am plecat de acasă mi-am uitat şi rudele. Atâţia ani armata mi-a fost casă. Nu cunosc pe nimeni. Şi tocmai acum, la bătrâneţe, când trebuia să cunosc cealaltă viaţă, cea de civil, să mor acum, într-o zi frumoasă de primăvară, la umbra unui cireş înflorit.
Bătrânul se uită la cer, apoi îşi aţinti privirea undeva departe în zare, fără să se uite la nimic anume, fără să se gândească la nimic.
După ce starea sa de melancolie trecu, începu iar să vorbească, pentru sine însuşi.
― Moartea! sfârşitul tuturor lucrurilor. Nu mai există nimic după ce mori. Nu mai exişti. Şi totuşi, după trecerea ta în nefiinţă lumea va continua spectacolul ei veşnic. Nimic nu se opreşte, atâta că tu dispari. Parcă îi pasă cuiva. Şi atunci de ce? Ce rost au toate astea? Pentru tine ca fiinţă sfârşitul e inevitabil, mereu acelaşi pentru toţi oamenii. Mă uit la cireşul ăsta înflorit. E atâta viaţă în el. Da, viaţa, acest frumos dar al naturii sau al lui Dumnezeu, dispare ca un fum la un moment dat, pentru fiecare, în momentul inevitabil al morţii. Şi totuşi, e atât de frumoasă. Spectacolul vieţii e unic. Atâtea fiinţe care luptă pentru ea! Şi totuşi omul! Da, omul, omul e unic. Singurul care gândeşte, singurul care îşi dă seama de existenţa sa pe acest pământ. Să realizezi faptul că exişti, iată primul fapt care atestă superioritatea oamenilor faţă de celelalte vieţuitoare. Dar să realizezi faptul că exişti, însemnă totodată şi faptul că gândeşti asupra acestui fenomen care se numeşte viaţă. Toţi oamenii ştiu că tot ce trăieşte şi moare. Da, viaţa are un final, moartea, moartea care anulează, pentru tine ca fiinţă, tot ce faci pe acest pământ. Specia umană va continua să existe datorită acelei capacităţi ce se numeşte reproducere, dar individul dispare ducând cu sine în mormânt experienţa a zeci de ani de existenţă. Gânduri, sentimente, amintiri, toate trăirile unei existenţe trecătoare dispar ca un fum risipit de vânt în momentul fatal al morţii. Generaţiile urmează una după alta. Din ele nu mai rămâne decât ceea ce memoria colectivă a umanităţii reuşeşte să păstreze. Capacitatea omenirii de a păstra, şi de a folosi, experienţa generaţiilor trecute asigură progresul societăţii şi al individului.
Un stol de păsări întrerupse aici gândurile bătrânului soldat. Trezit din starea sa meditativă, el urmări păsările cum se perindau în zborul lor pe cer. La un moment dat ele dispărură la orizont. Bătrânul mai privi o vreme spre punctul în care dispăruseră păsările, apoi se întoarse la monologul său.
― Da, zise el cu glas încet. Oamenii trăiesc şi mor. Doar universul e perpetuu. Natura e în continuă mişcare. Până şi stelele au viaţa lor. Ele, care tronează pe cerul nopţii, sunt ca şi oamenii pieritoare. Toate au un timp al lor, când acesta trece, toate intră în amintire. Timpul duce cu sine în eterna lui perindare tot ce se întâmplă sub soare, atât fenomenele tumultoase ale naturii, cât şi visele şi speranţele noastre. Totul trece în veşnicia inevitabilă a morţii. Mă gândesc la secolele care au trecut, la oamenii care au trăit şi au murit pe acest pământ. Unde e acum măreaţa Romă antică? Unde sunt legiunile ei ce păreau că vor să cucerească universul? Unde sunt soldaţii care făceau să vuiască pământul de strigătele lor de bătălie? Victorioşi şi învinşi, toţi au dispărut pe măsură ce timpul sau forţa implacabilă a morţii, i-a luat de pe acest pământ şi i-a trecut în eternitate, acolo unde cei vii nu pot ajunge. Unde sunt vechile oraşe ale antichităţii cu oamenii fremătând pe străzile lor pavate cu piatră? Unde sunt vechile republici cu senatorii lor, cu viaţa lor publică? Unde sunt oamenii ce se plimbau pe străzile oraşelor, fiecare mânat de gânduri, idei, speranţe numai de el ştiute. Se adunau în pieţele publice ale oraşelor lor pentru a comenta legile, afişate acolo pe table de piatră, pe care senatorii lor se străduiau să le facă cât mai bune. Biete păpuşi cu viaţă în voi, unde sunteţi acum voi şi oraşele voastre? Totul e fum risipit în vânt.
Bătrânul se opri din vorbit, şi se uită la orizont. Un norişor mic şi alb îşi făcuse apariţia pe cerul albastru.
― Mi-e sete, mormăi el. Căută în raniţa pe care o avea la el şi scoase de acolo o ploscă cu apă. Bău din ploscă, apoi continuă să vorbească.
― Aşa da, parcă e mai bine. Parcă a început să bată şi vântul. E mai mult un vânticel. Dar ce contează, face răcoare. Parcă mi-e mai bine. Nu vreau s-o sfârşesc aşa, aici în pustietatea asta. Sunt bătrân dar viaţa e frumoasă. Vreau să mai trăiesc. Moartea e urâtă şi durează o veşnicie. Pe lângă ea, viaţa durează o clipă, o clipă pierdută în infinit. Şi apoi mie îmi plac micile bucurii ale vieţi. Natura, de pildă cireşul acesta înflorit, conştiinţa, faptul de a şti, de a cunoaşte ce se mai petrece prin lume. Să vezi, să auzi, să respiri aer curat, iată mici bucurii pe care nu mi le poate lua nimeni. Când mori toate acestea dispar. Da, vreau să trăiesc, să mă bucur de viaţă, sunt bătrân dar nu m-am săturat încă de acest dar firav al naturii. Eu fost soldat, antrenat şi educat pentru a ucide, pentru a dărui moartea altora, poate la fel de îndreptăţiţi ca mine să trăiască, iubesc viaţa, şi o iubesc din tot sufletul meu călit de experienţa luptelor purtate şi de anii înaintaţi ai bătrâneţii.
Deodată bătrânul încruntă ochii, se încordă din toate puterile lui, afectate de vârsta sa înaintată, şi se sculă în picioare.
― Se pare că nu o să mor aici, zise el cu glas înviorat. Mulţumesc cireş înflorit, pentru parfumul florilor tale şi pentru umbra pe care mi-ai dat-o.
Apoi părăsi oaza de viaţă pe care o găsise la margine de drum, şi care îi fusese adăpost cât timp îi fusese rău. Păşi pe drumul ce trecea pe lângă cireş, şi pe care de altfel şi venise, şi plecă să-şi caute norocul în lume.
Colbul se ridica de pe drum în urma paşilor săi."(G.Constantin)
_______________________________________
Sunt asemenea nisipului clepsidrei, care poate fi timp numai in cadere! ...
VIZITEAZA SI ASCULTA WHITEHEAVEN RADIO
|
|
Viziunea lui George Carlin despre batranete.
